By - - 0 Comments

În anii 90, la scurt timp după destrămarea URSS, Rusia trecea printr-o gravă criză economică, politică și socială. Mulți ruși îl vedeau pe Yeltsin ca pe un lider incapabil și bețiv, care a distrus economia aruncând țara în haos.

Față de relativa stabilitate din vremea sovietelor, Rusia se confrunta acum cu un război în Cecenia, cu o inflație galopantă, șomaj, sărăcie, creșterea criminalității și pierderea statutului de mare putere pe plan extern.

În acest context nefavorabil, pentru a încerca să atenueze din efectele destrămării URSS și mai ales pentru a-și reface imaginea pe plan extern, Yeltsin propune o uniune statală între Rusia și Belarus în 1996, entitate care se va contura tot mai mult prin tratatele semnate în anii următori și care există și în prezent, sub denumirea Uniunea statală Rusia-Belarus.

Uniunea Rusia (cu verde) – Belarus (cu roșu)

Puțini știu însă istoria acestei uniuni….

Lukashenko, succesorul lui Yeltsin!

Dacă Yeltsin urmărea prin acestă mișcare să-și consolideze imaginea și poziția pe plan intern și să asigure un partener pro-rus pe flancul vestic, Lukashenko, avea la rândul său propriile planuri.

Spre deosebire de Yeltsin, Lukashenko era văzut drept un lider carismatic, energic, dur, care a reușit să evite colapsul economic și social de după destrămarea URSS.

Acestă imagine a fostului președinte de colhoz, devenit șef de stat, nu era proiectată doar în Belarus, ci și printre opinia publică și elitele din Moscova.

Nostalgia după URSS creștea direct-proporțional cu eșecul procesului de democratizare a Rusiei, iar politicile conservatoare ale Belarusului îtăreau tot mai mult convingerea că direcția spre care se îndreaptă Rusia este una greșită, în timp ce Belarusul a ales calea corectă.

Pe scurt, Yeltsin era văzut ca un lider eșuat, iar Lukashenko drept un model demn de urmat.

De aici până la visul lui Lukashenko de a unifica sub sceptrul său două națiuni surori (Rusia și Belarus), nu a fost decât un pas!

În 1999, când s-a semnat cel mai important tratat pentru consolidarea și dezvoltarea Uniunii (care prevedea printre altele cetățenie comună pentru locuitorii celor două state) și când cariera politică a lui Yeltsin se apropia de final, Lukashenko a condus un adevărat tur de forță în Rusia în încercarea de a convinge elitele locale să-l sprijine în vederea succesiunii la funcția supremă.

Factorul Putin

Planurile lui Lukashenko vor fi însă spulberate de Yeltsin care, printr-o lovitură de maiestru, de care puțini îl credeau capabil, își dă demisia și numește ca succesor pe Vladimir Putin.

La acea vreme Putin era aproape un necunoscut. Atu-ul său era însă apropierea de Yeltsin care îl aprecia pentru loialitatea sa.

Tratatele de constituire a Uniunii prevăd ca niciunul dintre membri nu poate adopta politici comune fără acordul celuilalt, o prevedere care situează ambii parteneri pe poziții de egalitate și oferă posibilitatea lui Lukashenko de a bloca orice încercare a Rusiei de a impune Belarusului propriile termene.

Asta până de curând….

La scurt timp după preluarea puterii, Putin avea să își regleze conturile cu Lukashenko.

Rusia schimbă tonul și Uniunea nu mai e văzută ca un mariaj între doi parteneri cu drepturi egale, ci mai degrabă ca o adopție, în care Moscova e tutorele iar Minskul minorul.

Putin cere Belarusului să plătească pentru beneficiile economice oferite de Uniune (în primul rând gaze naturale la prețuri mici), prin cedări de suveranitate și accelerarea procesului de integrare a Belarusului în Rusia.

Propune ca președintele comun să fie ales prin vot democratic de cetățenii celor două țări (Rusia având un număr de locuitori mai mare, ar avea cuvântul cel mai greu de spus în cazul unui referendum) și nu prin înțelegerea celor două guverne cum se propunea inițial.

Lukashenko nu e de acord și timp de 2 decenii rezistă presiunilor, Uniunea bate pasul pe loc, Lukashenko și Putin având o relație sinuoasă, presărată cu tensiuni, în care Lukashenko amenință cu retragerea din Uniune sau critică deschis politica externă a Rusiei (cum a fost cazul cu anexarea Crimeei).

Pe de altă parte Lukashenko nu prea are alte opțiuni! Izolarea externă a regimului său și dependența economică aproape totală față de Rusia, nu îi lasă prea mult spațiu de manevră.

Lucrurile s-au precipitat și mai mult odată cu alegerile de la Minsk din 2020 și demonstrațiile masive anti-Lukashenko ce au urmat.

Este momentul în care, pentru a-și salva pielea, Lukashenko alege să cadă efectiv la picioarele lui Putin cerând protecție.

Bineînțeles că această protecție nu e una gratuită, Putin obținând deja o serie de concesii din partea lui Lukashenko care vor duce la o dependență și mai mare a Belarusului față de Rusia.

Practic Putin pregătește terenul pentru a se asigura că va controla viitorul politic al țării vecine, Belarusul fiind de o importanță strategică pentru apărarea Rusiei.

Rămâne de văzut dacă regimul creat de Lukashenko va putea supraviețui ca o marionetă a Moscovei sau va fi înlocuit cu un altul.

Un lucru e cert, planurile inițiale de unificare a celor două state sub mâna lui Lukashenko s-au întors împotriva lui, din statutul de posibil succesor al lui Yeltsin, devenind un umil vasal al lui Putin.