By - - 0 Comments

Perioada cuprinsă între retragerea aureliană (sec. III d. Hs.) și întemeierea Țării Românești (c. 1300), este numită neoficial și mileniul întunecat, din pricina faptului că mărturiile și izvoarele despre situația politică și demografică din zona țării nostre sunt foarte puține și nu avem prea multe detalii despre cele petrecute în acesta interval de timp, adică mai bine de 1000 de ani.

Din aceste motive, situația creștinismului pe aceste teritorii, pentru intervalul menționat, este una nebuloasă, subiect de discuții și controverse.

Creștinismul în Dacia post-romană

Conform autorilor creștini din sec. III d. Hs., sfântul apostol Andrei a predicat în Tracia (provincie romană la acea vreme) și în Sciția (zonă destul de vagă din punct de vedere geografic, care ținea din Dobrogea, pe la nord de Marea Neagră și până în stepele Asiei), deci putem presupune destul de plauzibil că a atins și regiunea Dobrogei romane și probabil a făcut prozeliți printe localnici.

Însă prezența creștinismului în Dacia este atestată indubitabil în perioada stăpânirii romane: cruci, scurte inscripții cu caracter creștin, iar din sec. IV, inclusiv bazilici (atât în Dobrogea, cât și în zonele de la Dunăre, care au continuat să facă parte din imperiul roman până în sec. VI-VII d. Hs.).

Ieșirea provinciei de sub stăpânirea romană, pare să fi stimulat dezvoltarea creștinismului prin eludarea perioadelor de persecuții anti-creștine duse de împărați precum Decius, Dioclețian, Galerius, iar mai apoi Iulian Apostatul.

Găsirea în zona Ardealului a unei fântâni plină cu resturi de statui sparte ale unor zeități romane, pare să fi semnul unei revolte creștine împotriva vechilor asupritori păgâni, poate chiar a unor foști sclavi creștini care tocmai scăpaseră de sub tirania unor stăpâni păgâni, după retragerea aureliană.

În zonele rămase sub stăpânirea romană, persecuțiile anti-creștine aduc indirect mărturie despre existența unor comunități creștine suficient de numeroase care să dea martiri precum Chiril, Zotikos, Atalos, Emilian de Durostolum și alții.

În fine, apar indicii despre existența unor instituții creștine, după retragerea aureliană, în inima Ardealului, semn că societatea romanică de aici ținea pasul cu evoluția lumii romane din imperiu.

În acest context putem înțelege și existența donariului de la Biertan, cu anagrama Chi-Ro dar și inelul cu cruce și inscripție latină, posibil al unui episcop.

Donariul de la Biertan, cu monograma Chi-Ro și inscripție latină

În spațiul de etnogeneză românească de la sud de Dunăre, organizarea bisericească este mult mai puternic evidențiată, numeroși episcopi din Dobrogea și Moesia fiind consemnați ca participanți în diferite sinoade ale vremii, unii dintre ei lăsând inclusiv opere scrise, semn al unei vieți bisericești bine organizate (Bretanion, Dionisie Exiguul – creditat cu realizarea calendarului erei creștine, Ioan Casian etc.).

Bineînțeles că primii creștini au fost multă vreme minoritari în acest spațiu, pe care îl împărțeau atât cu connaționalii lor adepți ai vechilor zeități greco-romane, cât și cu păgânii barbari ce venerau zeități germanice, mai apoi altaice sau slave.

Inel cu cruce și inscripție latină, probabil a aparținut unui episcop

Din sec. IV deja avem date certe despre misiuni organizate de propovăduire a creștinismului la nord de Dunăre care cu siguranță vor întări și lărgi comunitățile creștine existente deja aici.

Atât creștinismul ortodox/catolic este reprezentat de misionari precum Sava Gotul (martirizat prin înnecare în râul Buzău la anul 372), cât și erezia ariană, prin episcopul Ulfila, care și traduce Biblia în limba goților (o versiune a ei păstrându-se până azi în Suedia, la Upsala).

Pagină din Codex Aureus – Biblia lui Ulfila, în limba goților

De remarcat că ambii sunt goți, la acea vreme Dacia fiind sub stăpânirea acestui popor care se afla în plin proces de creștinare (ca arieni inițial).

În jurul datei Sinodului de la Niceea (325), ca participant la acesta, apare menționat un anume Teofil, episcop al Goției, care își avea probabil epiarhia la nord de Dunăre, iar la anul 431, la Sinodul IV Ecumenic, este menționat ca participant episcopul Timotei al Tomisului.

Vedem iarăși că zona fostei provincii Dacia, deși desprinsă politic de imperiu, din punct de vedere cultural și religios (cu siguranță și economic și social), este în continuare bine conectată la viața imperiului, frământările religioase dintre ortodocși/catolici și arieni, care tulburau societatea romană târzie, regăsindu-se din plin și la nord de Dunăre.

Retragerea aureliană nu a fost așadar o ruptură bruscă, definitivă și totală, față de lumea romană, cu a fost doar un proces politic, nu și unul lingvistic, economic, cultural sau religios.

Mărturie indirectă stă și vocabularul nostru religios care arată un număr mare de termeni în domeniu ca fiind de origine latină (rugăciune, înger, sfânt – cu forma arhaică sânt, Dumunică, Florii, Rusalii, cruce, biserică etc.), ceea ce indică o creștinare în limba latină.

E ilogic să presupunem că am învățat întâi de Nedelia slavă și abia apoi de Duminica latină sau de țârkva slavă și abia apoi de biserica latină.

Desigur, limba slavă/bulgară a fost o vreme limba bisericii (ajungem și acolo, în rândurile de mai jos) și Nedelia slavă a dat nedeie, dar numele zilei de Duminică, e latin-vechi, nu aveam de unde să-l luăm din altă parte, fiind înconjurați doar de popoare nelatine.

La fel ceilalți termeni creștini, de origine latină, menționați mai sus.

S-a speculat faptul că în primele veacuri, organizarea bisericească din Dacia și din jumătatea de nord a Balcanilor, adică fix spațiul etnogenezei noastre, ar fi depins canonic de Roma. Tot ce este posibil! Dar irelevant din punct de vedere confesional pentru că în acele timpuri Roma și Constantinopolul erau încă în comuniune canonică, Biserica era încă nedespărțită de Marrea Schismă, papii din acea vreme fiind din punct de vedere tehnic ortodocși!

Cetățile romane din Dobrogea și Moesia, au constituit focare de răspândire și întărire a creștinismului nu doar pentru strămoșii noștri latinofoni și proto-români de la sud de Dunăre, ci și printre cei de la nord de Dunăre și implicit printre germanicii, hunii, avarii și alți migratori nou-veniți.

Istoricii antici vorbesc despre misiuni creștine ce vizau convertirea hunilor, deci nici în vremurile grele ale invaziei lui Attila, creștinii nord-dunăreni nu au fost cu totul rupți de cei sud-dunăreni sau de coreligionarii lor din Italia sau alte provincii apusene.

De asemenea sunt atestate deportări destul de numeroase de captivi romani, de la sud, la nord de Dunăre, efectuate de huni, iar mai târziu de avari și bulgari, mișcări de populație care nu puteau decât să întărească elementul creștin de aici.

Barbarii recurgeau la astfel de deportări din dorința de a crește numărul locuitorilor teritoriului stăpânit, mai mulți locuitori însemnând mai multe impozite de încasat și mână de lucru la dispoziția clasei dominante, cu atât mai mult cu cât localnicii căutau adesea să se sustragă de la aceste obligații (prin refugiere și migrare în alte zone).

Reorganizarea lui Iustinian, înainte de marea invazie slavă

În anul 535, împăratul Iustinian întreprinde o viguroasă activitate de reorganizare administrativă și religioasă în peninsula Balcanică (zona sa natală), prilej cu care înființează mitropolia de la Justiniana Prima, căreia îi arondează atât teritoriile de la sud, cât și pe cele de la nord de Dunăre, semn că și creștinii de peste fluviu erau suficient de numeroși încât să merite atenția și preocuparea împăratului.

În această perioadă sunt atestate și identificate în jur de 35 de bazilici/biserici în Dobrogea, câteva zeci în Moesia și 3-4 în fosta provincie Dacia (cea mai celebră fiind cea de la Densuș, prezentă pe bancnota de 1 leu).

Numărul mic de bazilici la nord de Dunăre poate fi explicat prin prisma faptului că aici migrațiile hunilor și avarilor, iar mai apoi ale slavilor păgâni, îi împiedică pe localnici să ridice bazilici impozante (fenomen care va apărea și la sud de Dunăre cand invaziile vor lovi serios și acele provincii).

Loviți economic de stăpânirile migratoare, creștinii de la nord de Dunăre se vor fi mulțumit probabil cu bisericuțe din lemn sau din paiantă (care au dispărut roase de vreme și de vicisitudinile istoriei, fără să mai poată fi identificate arheologic) sau chiar cu servicii religioase ținute în peșteri sau în aer liber.

Dar greul abia acum începe

Invazia avaro-bulgară din a doua jumătate a sec. VI, prin amploarea și distrugerile pe care le aduce, prin ocuparea a aproape întregii peninsule Balcanice, pune la grea încercare supraviețuire creștinismului în acest spațiu.

Războinic avar

Este pentru prima dată când populația proto-română este despărțită geografic de imperiul roman prin așezarea slavilor la sud de Dunăre și pierderea de către imperiu a acelor provincii.

Nu mai apare niciun episcop, niciun preot, nicio bazilică….

Iorga numește această perioadă grea (de la invazia avară până la creștinarea bulgarilor) perioada creștinismului popular din cauza faptului că e greu de presupus că s-ar mai fi putut păstra un creștinism organizat canonic.

În mod sporadic, prin prizonieri sau misiuni diplomatice, creștinii de la nord de Dunăre vor mai fi fost poate ținuți la curent cu viața Bisericii din imperiu.

Peste teritoriul stră-românesc, se așterne din sec. VII o altă putere migratoare, de data asta pe termen lung și anume bulgarii.

Rude cu hunii și avarii (desprinși din huni după câte se pare), bulgarii vor fi asimilați treptat de supușii lor slavi și tot treptat se vor creștina, culminând cu adoptarea oficială a creștinismului de hanul Boris, devenit Mihail la botez, în sec. IX.

Dar până atunci vor fi o adevărată pacoste pentru creștinii căzuți sub stăpânirea lor, stăpânire care se învecina cu cea a avarilor pe vârfurile munțior Carpați.

Bulgarii au fost adversari redutabili ai romanilor, având numeroase războaie brutale cu aceștia. Din acest motiv vor privi cu suspiciune religia creștină pe ai cărei practicanți îi vedeau ca simpatizanți ai Constantinopolului.

De aici până la declanșarea unor persecuții anti-creștine de către hanii bulgari, nu a fost decât un pas.

Astfel, la anul 815, hanul bulgar Omurtag martirizează la Adrianopole nu mai puțin de 77 de creștini, unii din ei cu nume bulgare.

Masacrarea creștinilor la Adrianopole la 815

Acest episod dramatic indică faptul că în ciuda invaziilor avare, slave și bulgare, care distrug majoritatea cetăților și bazilicilor romane din jumătatea de nord a Peninsulei Balcanice, creștinismul nu a dispărut, ci chiar face noi prozeliți în rândul invadatorilor.

La fel ca alți invadatori păgâni de dinaintea lor, bulgarii cuceritori sfârșesc prin a fi cuceriți spiritual de cultura și religia supușilor lor.

Creștinismul se dezvoltă din nou și Biserica se reorganizează

În această perioadă (prima jumătate a sec. IX), avarii, aflați acum ca și bulgarii pe picior de creștinare (este menționat laconic un episcop al avarilor), sunt distruși politic de alianța dintre bulgarii păgâni și francii creștini.

Cele două puteri vor avea acum graniță comună pe Tisa.

Apropierea imperiului creștin al francilor de zona noastră va avea puternice implicații pentru evoluția creștinismului.

Pe deoparte imperiul carolingian va accelera creștinarea slavilor din câmpia Pannonică (unde exista și o veche populație latinofonă creștină), impulsionând și creștinismul ardelean care nu mai era acum chiar atât de izolat.

Pe de altă parte Bulgaria se găsește acum între două puteri creștine: imperiul roman, la sud și regatul franc la nord-vest, situație care îi determină să accepte ei înșiși creștinarea în rit răsăritean (în anul 864).

Astfel, după aproape 200 de ani de izolare creștinii, români de acum, sunt din nou conectați geografic la viața Bisericii universale.

Țarii bulgari care i-au urmat lui Mihail la tron, vor duce o politică susținută de organizare a unei biserici bulgare naționale (construcții de biserici și mănăstiri, ridicare la rang de patriarhie și ce e mai important, o numeroasă literatură bisericească în limba slavonă, cu ajutorul literelor inventate de sfinții Chiril și Metodiu).

Acestă intensă preocupare pentru organizarea bisericească și pentru limba slavonă/bulgară, era un răspuns la contracararea influenței romane/bizantine în Bulgaria, prin Biserică.

Țarii bulgari nu doreau ca Biserica lor să fie o anexă a celei de la Constantinopol și de aici intensa activitate de organizare a ei ca o Biserică independentă, de limbă slavă, nu greacă.

Cu acest prilej, creștinii români, aflați acum aproape total sub stăpânirea bulgară, au fost cuprinși și ei, voles-noles, de tăvălugul reorganizării bisericești în limba slavonă, această limbă rămânând limba noastră oficială și de cult până spre sec. XVII (chiar dacă predicile și rugăciunile personale se făceau în limba română).

În primii ani ai anului 1000, Bulgaria e în sfârșit (re)cucerită de romani/bizantini care ating din nou linia Dunării după aproape 500 de ani. Ortodoxia primește acum un nou suflu determinat de reorganizarea bisericească generată de noua situație politică (Biserica Bulgară este desființată, noile eparhii sunt arondate Arhiepiscopiei de Ohrida) care nu avea cum sa nu-i afecteze și pe vlahii sud-dunăreni despre care aflăm că primesc un episcop propriu.

Prozelitismul ortodox bizantin ajunge până în Ungaria unde se observă convertirea la creștinismul de rit bizantin a unei părți a elitei maghiare.

În acest context amintim de bazilicile bizantine de la Arad, cea de la Alba Iulia (peste care s-a ridicat mai târziu catedrala romano-catolică), acesta din urmă probabil sediul episcopiei lui Hyerotheos (episcop bizantin trimis să organizeze creștinismul din Transilvania în sec. XI) și de localitatea de lângă Cluj, Chiraleș (care provine din sintagma grecească Kyrie eleison – Doamne miluiește).

Nu în ultimul rând merită amintită coroana regelui Ștefan I al Ungariei (purtată apoi de toți regii maghiari), fabricată la Constantinopol, în jurul anului 1000, cu inscripții grecești și iconițe după canon bizantin, mărturie a pendulării ungurilor din acele timpuri între creștinarea în rit bizantin și cea în rit apusean (latin).

În final Ștefan al Ungariei alege ritul latin, urmează apoi Cruciada a IV a și prozelitismul catolic (mai blând al Poloniei, mai agresiv al Ungariei) care nu reușesc însă să-i despartă pe români de comuniunea canonică ortodoxă.

Astfel, anul 1300, anul aproximativ al întemeierii primului stat românesc trainic, îi găsește pe români ortodocși, chiar dacă punctual, 2-3 domnitori, din convingere sau motivați politic, au aderat la confesiunea latină a suzeranilor lor maghiari sau polonezi.

Termenii de schismatici sau greci, aplicați de cronicile maghiare și cele papale, cu privire la creștinii vlahi, surprind realitatea confesională confirmată la scurt timp după întemeierea țărilor române de organizarea celor două mitropolii ortodoxe.

Astfel, ca un miracol și o enigmă (ca să parafrazez un celebru istoric din secolul trecut), urmașii unei populații care a dat împărați creștini precum Constantin cel Mare, Iustin sau Iustinian, își păstrează limba și identitatea latină dar și religia creștin-ortodoxă, aidoma imperiului la umbra căruia au crescut.